Am văzut în capitolul I că
soldul pozitiv dintre “caloriile absorbite” şi “caloriile arse” nu putea
explica excesul ponderal. Cu alte cuvinte, el nu justifică grăsimile de
rezervă. Prin urmare, există o altă explicaţie, pe care o propun spre studiu în
acest capitol.
Procesul de constituire sau de neconstituire a grăsimii de
rezervă fiind legat direct de secreţia de insulină, este necesar să începem
capitolul de faţă cu câteva cuvinte asupra acestui hormon. Insulina[1]
este un hormon secretat de pancreas, rolul ei fiind vital în metabolism.
Funcţia sa este aceea de a acţiona asupra glucozei adică asupra zahărului) din
sânge, astfel încât aceasta să intre în ţesuturile organismului. În acest
stadiu, glucoza este folosita fie pentru a satisface nevoile energetice
imediate ale corpului, fie – dacă există în cantitate mare – să constituie
rezerve de grăsime.
Vom prezenta, acum, diverse ipoteze, pentru a determina în ce
condiţii, cu ce tip de alimentaţie şi în ce proporţii se constituie rezervele
de grăsime.
De exemplu, o felie de pâine, mâncata singură (fără alt adaos).
Pâinea este o glucidă al cărui amidon transformat în glucoză
trece direct în sânge. Organismul se află, subit, în hiperglicemie[2]
(creşterea procentului de zahăr din sânge). Pancreasul se decide, atunci, să
secrete insulină. Această secreţie de insulină are, de fapt, două obiective:
1. – Să fixeze glucoza în ţesuturile organismului, fie pentru a
constitui o rezervă de energie pe termen scurt, folosită pentru nevoile vitale
imediate ale corpului (glicogen), fie pentru a constitui un stoc pe termen mai
lung, ca rezervă de grăsime;
2. – Să scadă procentul de
zahăr din sânge (vezi capitolul asupra hipoglicemiei).
De exemplu, o felie de pâine cu
unt.
În ceea ce priveşte fenomenul metabolic, ne aflam în faţa unui
proces identic celui descris la paragraful precedent.
Glucida se transformă in glucoză; procentul de zahăr din sânge
creşte; pancreasul secretă insulină.
Diferenţa fundamentală, însă, este aceea că, în acest caz,
lipida se regăseşte în sânge, transformată in acid gras.
Dacă pancreasul se află in perfectă stare, doza de insulină pe
care o va secreta va fi exact în raport cu cantitatea de glucoză ce trebuie
prelucrată. Dacă pancreasul are o funcţionare defectuoasă, cantitatea de
insulină pe care o va elibera va fi mai mare decât cea necesară pentru prelucrarea
glucozei şi, astfel, o parte din energia lipidei (care, în mod normal, ar fi
fost evacuată), va fi stocată anormal, ca rezervă de grăsime. Înţelegeţi, acum,
că starea pancreasului este aceea care îl deosebeşte pe individul cu tendinţă
la îngrăşare de cel care poate mânca orice, fără să se îngraşe, primul fiind
afectat de hiper-insulinism.
De exemplu, o bucată de brânză mâncata singură (fără alt, adaos).
Metabolismul unei lipide singure nu are nici un efect glicemic,
adică nu are loc nici un fel de eliberare de glucoză în sânge. În consecinţă,
pancreasul nu secretă practic insulină.
În absenţa insulinei nu
există, prin urmare, stocare de energie.
Ceea ce nu înseamnă că ingerarea respectivelor lipide nu
foloseşte la nimic. Căci, în cursul procesului de digestie, organismul ia din
alimentul în cauză toate substanţele care sunt necesare metabolismului său
energetic şi, în special, vitaminele, acizii graşi esenţiali, precum şi
sărurile minerale (calciul din lactate).
Această demonstraţie este voit schematică şi, cu toate că mi-a
fost făcută de oameni de ştiinţă eminenţi, îi face pe mulţi să zâmbească din
cauza simplităţii ei. Căci realitatea, vă daţi seama, fără îndoială, este puţin
mai complicată.
În schimb, ea precizează esenţa fenomenului care ne interesează,
esenţa din ceea ce trebuie cunoscut
pentru a înţelege regulile fundamentale pe baza cărora vom lucra.
Dar, cu toate că acest capitol este cel mai important – după
părerea mea – pentru că, defineşte procesul fundamental al constituirii
grăsimilor de rezervă, el este încă insuficient pentru ca să înţelegeţi de ce,
continuând să mâncaţi absolut normal, dar “diferit”,
puteţi pierde – într-o primă etapă – toate kilogramele excedentare, iar –
într-o a doua etapă – să vă menţineţi la un nivel ideal.
Notă: Pancreasul este, întrucâtva, şeful de
orchestră al metabolismului. Dacă este în bună stare, îşi va îndeplini normal
funcţia care constă în scăderea glicemiei prin producerea dozei adecvate de
insulină. Dacă este afectat, deci dacă suferă de hiperinsulină, va avea
tendinţa să declanşeze o stocare anormală de acizi graşi, adică grăsimi de
rezervă. De aceea, pancreasul – prin funcţia sa insulinică – va fi responsabil
pentru kilogramele excedentare. Vom vedea mai departe că o alimentaţie
hiperglucidică duce, în timp, la o disfuncţie pancreatică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu