Iată-ne ajunşi în miezul problemei. Capitolele precedente vi s-au părut, poate, puţin cam lungi,
dată fiind nerăbdarea pe care o aveaţi de a ajunge la metoda propriu-zisă,
pentru a aplica, fără întârziere, noile principii care trebuie să vă
înlesnească realizarea obiectivului: pierderea
în greutate, fără ca să vă mai îngrăşaţi vreodată; şi aceasta, continuând
să duceţi o viaţă socială, familială şi profesională neschimbată.
Dar insist foarte mult – adresându-mă în special celor care ar
avea tendinţa să nu-i dea importanţă – asupra faptului că lectura
capitolelor precedente este absolut indispensabilă pentru ca aplicarea în
practică a acestor principii să fie bine înţeleasă şi să devină un succes.
Este, cu adevărat, esenţial să cunoaşteţi anumite mecanisme şi, astfel, să vă
scoateţi pentru totdeauna din minte idei primite de-a gata, ca aceasta care se
referă la calorii.
Aşa cum am arătat mai sus, descrierea metodei se va face în două
etape:
1. – pierderea
propriu-zisă în greutate;
2. – menţinerea
echilibrului ponderal, adică faza de stabilizare sau “ritmul de croazieră”.
Primul lucru care trebuie făcut când începi să pui în aplicare
un proiect – care mai este şi un proiect ambiţios – este să-ţi fixezi un
obiectiv.
Prin urmare, trebuie să determinaţi care este numărul de
kilograme pe care le aveţi în exces, fiind conştienţi de faptul ca fiecare
organism are o sensibilitate proprie. Există mai mulţi factori care pot explic
diferenţa: sexul, vârsta, trecutul alimentar, istoricul dietetic, ereditatea.
De aceea, este greu de spus câte kilograme veţi putea pierde într-o săptămână.
Pentru unii, va fi un kilogram, pentru alţii, mai puţin. În alte numeroase
cazuri, s-ar putea obţine o scădere importantă la început, apoi una mai lentă.
Nu fiţi neliniştiţi dacă, pentru dumneavoastră, acest proces va fi mai lent
decât la o altă persoană din anturaj. Poate că v-aţi făcut deja o idee mai mult
sau mai puţin precisă despre kilogramele pe care doriţi să le pierdeţi. Ştiu,
de exemplu, că, dacă aţi putea scăpa de 4-5
kg (din cele 10-12, pe care le aveţi în exces), aţi fi foarte fericiţi.
În ceea ce mă priveşte, eu vă încurajez sa fiţi mai exigenţi.
Fără îndoială că sunteţi ambiţioşi în viaţa profesională. Fiţi, prin urmare, şi
în privinţa greutăţii dumneavoastră.
a. ALIMENTELE SUB STRICTĂ SUPRAVEGHERE
Ştiu din experienţă că, din punct de vedere psihologic, nu este
bine să începi prin a nega. Şi, foarte mult timp, am încercat să insist, mai
întâi, asupra aceea ce este permis, înainte de a semnala ce nu este. Dar, în realitate, este destul de
complicat, deoarece lista lucrurilor permise este atât de lungă, încât nu s-ar
mai termina. În schimb, ce este interzis se află pe o listă mult mai scurtă,
dar mult mai importantă, aşa că este mai bine să ne ocupăm de ea, în primul
rând.
Este campion la toate categoriile de glucide rele.
Zahărul ar trebui să fie însoţit întotdeauna de simbolul
pericolului. Pentru că este un produs
care poate fi periculos, când este consumat în cantitate mare, aşa cum
este, din păcate, cazul majorităţii contemporanilor noştri şi, mai ales, al
copiilor.
I-am consacrat un capitol întreg, pentru că este indispensabil
să fiţi convinşi o dată pentru totdeauna de rolul său nefast în alimentaţie şi
de consecinţele sale, nu numai în privinţa excesului ponderal, ci mai ales în
privinţa oboselii (vezi capitolul asupra hipoglicemiei), a diabetului,
gastritelor, ulcerelor, cariilor dentare şi maladiilor coronariene.
Dar zahărul este indispensabil, poate că vă gândiţi
dumneavoastră. Ei bine, nu! nu este indispensabil. Dovada este că, timp de zeci
de mii de ani, omul nu 1-a avut la dispoziţie şi nu i-a fost rău din cauza
asta, ci dimpotrivă.
Zahărul, cu mai puţin de două secole în urmă, era încă un produs
de lux, puţin accesibil pentru majoritatea oamenilor. Astăzi, zahărul face
aceleaşi ravagii cât alcoolul şi drogul la un loc.
Dar, veţi întreba, dacă suprimăm zahărul în totalitate, cum îi
vom putea păstra procentul minim indispensabil din sânge?
Bună întrebare!
Aflaţi că organismul nu are ce face cu un aport exterior de
zahăr (de altfel, tocmai în acest caz este perturbat, la nivelul glicemic) căci
el ştie să şi-l fabrice singur, sub formă de glucoză, când are nevoie, şi asta
şi preferă, glucoza fiind, într-adevăr, singurul carburant al organismului.
Pe măsură ce organismul îşi determină nevoile de zahăr, acesta din urmă este fabricat
direct din rezervele de grăsime. Grăsimile sunt, pur şi simplu, transformate în
glucoză.
De aceea, nu mai consumaţi zahăr!
Din două una: ori vă lipsiţi de el, şi eu vă felicit, ori îl
înlocuiţi cu un îndulcitor de sinteză[1].
Pâinea ar fi putut face obiectul unui capitol întreg, căci sunt
multe de spus despre ea. De bine, în cazul “pâinii bune”, atât de rară în
zilele noastre, dar mai ales de rău, în cazul produsului de proastă calitate,
care este vândut în marea majoritate a brutăriilor.
Pâinea obişnuită este fabricată cu făina cernută (fără să mai
vorbim de aluaturile industriale congelate) şi, de aceea, este total lipsită de
ceea ce este necesar unui metabolism normal. Pe plan nutritiv, ea nu aduce
nimic altceva decât energie sub formă de glucoză.
Pe plan digestiv, pâinea nu aduce decât tulburări, dat fiind că
toate elementele care ar fi trebuit să-i asigure o bună digestie au dispărut în
procesul de rafinare a făinii.
De altfel, cu cât o pâine este mai albă, cu atât este mai “rea”.
Pentru că albeaţa indică un grad înalt de cernere a făinii.
Pâinea cu tărâţe[2]
sau pâinea integrală, fabricată după moda veche, cu făina necernută, este mult
mai acceptabilă, pentru că ea conţine fibre (celuloză). Cantitatea de glucoză
pe care o eliberează este cu mult inferioară celei din pâinea albă. Deci
“îngraşă” mai puţin.
Dar, oricât ar fi de bună, şi această pâine va fi suprimata de la masă. În schimb, va trebui sa
mâncaţi pâine, în cantitate normală, la micul dejun, aşa cum vom vedea, în detaliu,
mai târziu.
Vă îngrijorează cumva suprimarea pâinii? Dacă da, vă voi linişti
imediat.
Dacă sunteţi un consumator obişnuit cu pâine albă cum este cazul
pentru 45% din populaţie, nu aveţi nimic
de pierdut, dacă nu o mai mâncaţi (cu excepţia kilogramelor). În schimb, aveţi
totul de câştigat, pentru că este atât de dăunătoare sănătăţii dumneavoastră,
încât hotărârea luată este foarte înţeleaptă.
Dacă însă mâncaţi exclusiv
pâine neagră sau pâine integrală, fabricată din făină necernută (ceea ce
dovedeşte că aveţi deja o bună cultură dietetică), riscaţi, într-adevăr, să
pierdeţi ceva, mai ales la nivelul tranzitului intestinal.
Dar fiţi pe pace, nu numai că veţi putea s-o mâncaţi la micul
dejun, în continuare, dar vă vom recomanda, în compensaţie, consumul de legume
bogate în fibre, al căror rol în
tranzitul intestinal este la fel sau chiar mai important.
Făinoasele
sunt constituite din amidon. Acestea sunt, în majoritate, glucide rele, iar
unele vor trebui să fie excluse.
Cartoful
Primul dintre făinoase este cartoful. Ca anecdotă, vă relatăm
că, în 1540, când a fost adus din lumea
nouă, de către navigatori, francezii au aruncat cu bună ştiinţă această
rădăcină bună de dat doar la porci. Au considerat-o atât de rea, încât au
refuzat s-o consume, ceea ce, nu s-a petrecut cu popoarele nordice – germani,
scandinavi, irlandezi... care au adoptat-o. Trebuie să mărturisim că nu prea
aveau încotro, fiindcă deseori altceva de mâncare nici nu prea găseau.
Francezii au tratat cu dispreţ acest “tubercul pentru porci”,
timp de peste două secole.
Au trebuit să aştepte publicarea, în 1789, a Tratatului privind
cultivarea şi folosirea cartofului, scris de Parmentier, pentru ca să se
decidă să consume tuberculul în chestiune.
Mai târziu s-a descoperit că acesta era plin de vitamine şi de
săruri minerale, dar că îşi pierdea majoritatea calităţilor prin fierbere şi,
mai ales, prin curăţarea cojii.
Experimente recente demonstrează că glucoza eliberată de cartof
în cadrul proceselor metabolice este foarte mare.
Dieteticienii tradiţionali clasifică, în general, cartoful ca
“zahăr lent”, ceea ce este o eroare. În raport cu un indice 100, care este cel al glucozei pure, s-a putut
demonstra că indicele cartofului este 70,
ceea ce face din el unul dintre glucidele rele, în ciuda complexităţii
moleculei sale de hidrat de carbon (vezi capitolul II). În afară de aceasta, s-a putut verifica faptul că prelucrarea
industrială a cartofului (piureul instant) îi face să crească indicele glicemic
la 95.
Prin urmare, uitaţi-vă la cartoful aburind, din farfuria
dumneavoastră, cu cel mai adânc dispreţ!
Dar cartoful se poate şi prăji, iar aici simt cum hotărârea
dumneavoastră se zdruncină.
Cartoful prăjit, în sine, este un aliment glucido-lipidic,
întru-câtva ca pâinea cu unt. El nu poate fi consumat fără riscul de a vă
îngrăşa, deoarece uleiul de prăjit care îl îmbibă va fi stocat sub forma de
grăsime de rezervă.
Friptura cu cartofi prăjiţi este deci o erezie!
Alungaţi-vă din minte imaginea aceasta, care este a celei mai
proaste combinaţii alimentare! Lipidele din carne şi glucidele rele din
cartofii prăjiţi constituie un amestec contra naturii.
Eu ştiu cât vă costă abandonarea acestui fel “naţional”, dar
este preţul care trebuie plătit pentru a vă atinge obiectivul. Când veţi fi
ajuns la rezultat, nu veţi regreta.
Citind capitolul asupra digestiei, veţi înţelege şi mai bine
pericolul reprezentat de amestecul de carne şi glucide şi vă veţi da seama
pentru cât de multe tulburări intestinale şi efecte secundare este răspunzător.
Aţi putea face şi singuri acest joc
de cuvinte: “Nici un cartof, dacă vrei sa nu fii o cartoafă”.
De vreo două ori pe an, mi se mai întâmplă, totuşi, nu să cedez
în faţa unor cartofi prăjiţi, ci să hotărăsc deliberat să-i mănânc (atunci când
nu mai ai nici un gram de dat jos, poţi hotărî orice), dar nu oricum. Pentru
că, dacă tot te abaţi, măcar să bei cupa plăcerii până la fund şi să alegi tot
ce e mai bun. Dacă vreţi să limitaţi considerabil paguba, atunci mâncaţi
cartofii prăjiţi cu salată. Este excelentă, dar, mai ales, fibrele de celuloză
din salată permit, într-un fel, captarea amidonului şi fac din acest amestec o
glucidă care eliberează glucoza într-o cantitate extrem de limitată.
Atunci când vă comandaţi friptura, la restaurant, formaţi-vă reflexul de a întreba imediat cu ce
garnitură este servită. Există întotdeauna şi altceva în afara cartofilor.
Luaţi fasole verde, roşii, spanac, vinete, ţelină, conopidă, dovlecei. Iar
dacă, din nefericire, nu sunt
decât garnituri care conţin glucide rele; atunci luaţi numai salată verde.
Acasă, folosiţi-vă de acelaşi reflex, când trebuie să alegeţi
legumele cu care veţi servi carnea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu