Când ne cântărim, ce evaluăm? Greutatea globală a unui corp
alcătuit din oase, muşchi, masă grasă, organe, viscere, nervi şi apă. Masa
grasă constituie 15% din greutatea
bărbatului şi 22% din greutatea femeii.
Obezitatea se defineşte ca un exces de masă grasă şi reprezintă
un procent mai mare de 20% faţă de
valorile medii. Dar cum să apreciem cantitatea exactă de masă grasă a unui
individ? Măsurarea, cu compasul, a grosimii pliului cutanat este o
posibilitate, printre altele, dar rămâne foarte imprecisă.
Suntem nevoiţi să asociem obezitatea şi excesul de greutate,
chiar dacă pe cântar nu ni se dă raportul dintre masa grasă şi masa activă
(muşchi, organe etc.).
Pentru a ne putea apropia
de noţiunea de greutate ideale, este mai simplu să folosim formula lui Lorentz
(în care înălţimea este exprimată în cm, iar greutatea în kg), decât să
recurgem la tabelele de greutate,
întocmite cu severitate de societăţile de asigurări americane:
Dar acest calcul nu ţine cont nici de vârstă şi nici de mărimea
osaturii.
În prezent, pe plan internţional se foloseşte indicele Quetelet
sau BMI (Body Mass Index), care defineşte raportul dintre greutate şi înâlţimea
la pătrat.
Valoarea normală a indexului este de 20-25, la bărbat, şi 19-24,
la femeie. Până la 30, vorbim despre o
suprasarcină ponderală, dincolo de 30
este obezitate, iar dacă indexul trece de 40,
ne aflăm în prezenţa unei obezităţi grave, care trebuie să facă obiectul unor
serioase îngrijiri medicale.
Această definiţie are o importanţă medicală şi nu estetică, dar
indexul are avantajul de a fi bine corelat cu valoarea masei grase.
Indexul se poate calcula foarte simplu, cu ajutorul următorului
tabel:
Indexul se situează pe o
linie care leagă greutatea şi înălţimea
Repartiţia topografică a grăsimii ne permite să apreciem
pronosticul de obezitate, prin intermediul raportului:
Valoarea normală a acestuia este de 0,85-1 la bărbat şi de 0,65-0,85
la femeie.
În obezitatea androidă:
grăsimea se acumulează mai ales în partea
superioară a corpului (faţă, gât şi abdomen, deasupra buricului). În acest caz,
raportul este întotdeauna mai mare decât 1. Complicaţiile
sunt precoce şi frecvente: diabet, hipercolesterol, hipertensiune arterială, risc cardio-vascular.
În obezitatea ginoidă:
masa grasă predomină în regiunea inmferioară a corpului (şolduri, fese, coapse
şi partea de jos a abdomenului). Riscurile de boli sunt mai reduse, prejudiciul
este mai mult estetic, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, femeile pot fi
afectate şi de celulită.
Dincolo de cifrele medicilor, care încearcă să cuantifice în mod
ştiinţific ceea ce ţine mai mult de o impresie estetică sau de o stare
“neplăcută”, greutatea cea mai importantă –
pe care o va preciza pacientul – este cea dorită de acesta, cea cu care se
simte bine... la urma urmei, tocmai “greutatea de formă”, care constituie scopul
ce trebuie atins.
Uneori, această greutate este mai mare decât în normele
teoretice, dar de ce să fim mai stricţi decât însuşi obezul? Dacă cifra i se
pare un obiectiv posibil de atins, înseamnă că este mai realistă decât norma
teoretică impusă de corpul medical, normă care –
dacă este prea rigidă – poate fi un motiv de descurajare chiar din plecare.
Pe de altă parte, unele femei – ameţite de imaginile prezentate
de mass-media – trebuie să fie atente
când îşi fixează ca obiectiv o greutate mitică şi ireală, care nu este deloc
justificată, şi pe care organismul, protejat de nişte sisteme de reglare
înţelepte, nu va accepta niciodată să o atingă.
Greutatea ideală, dacă există, va trebui să fie un subiect de
analiză lucidă, pe care o va face obezul cu el însuşi, şi, uneori, o negociere
critică între el şi medic."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu