Poate veţi fi tentaţi să treceţi cu vederea lectura acestui
capitol crezând că esenţialul pe care doreaţi să-l aflaţi din cartea de faţă a
fost prezentat în paginile anterioare.
Dacă aceasta vă este intenţia, vreau să vă conving că riscaţi să pierdeţi informaţii extrem de interesante.
Nu numai că veţi descoperi, în sfârşit, motivul pentru care
aveţi unele probleme gastro-intestinale, dar veţi şti – mai ales – cum să le
evitaţi în viitor.
Este adevărat că digestia este un subiect de specialitate, ceea
ce ar putea să vă îndepărteze de el a
priori. Dar mă voi limita la o prezentare simplificată, respectând, totuşi,
esenţialul pe care trebuie să-l ştiţi pentru a înţelege perfect mecanismele
digestive.
Digestia este procesul fiziologic care duce la metabolizarea
alimentelor. Acesta are un aspect fizic sau mecanic şi, mai ales – pentru că aceasta ne interesează aici – un aspect chimic. În digestie se disting
patru etape principale, legate de:
1. – gura
2.–
stomac
3.–
intestinul subţire
4. – intestinul
gros (colonul)
• Rolul mecanic
–
masticaţia
–
deglutiţia
• Rolul chimic
–
secreţia salivară
Saliva conţine o enzimă[1]
foarte importantă, numită ptialina, ce are proprietatea de a transforma
amidonul în maltoză, adică într-un
zahăr complex, a cărui digestie se va prelungi până în intestin.
De fapt, în cavitatea bucală, nu are loc nimic mai important decât formarea bolului alimentar.
Singurul care îşi începe transformarea aici, sub efectul
ptialinei, este amidonul. De unde rezultă importanţa unei masticaţii suficiente
şi a unei dentiţii sănătoase.
• Rolul mecanic
Ca şi în cazul intestinului, acest rol este pur peristaltic.
Adică stomacul este animat – în momentul
digestiei – de contracţii musculare al
căror scop este evacuarea conţinutului său în intestin.
• Rolul chimic
Stomacul va secreta, mai întâi sucuri digestive (acid
clorhidric, mucină) pentru a crea un mediu acid, permiţând, astfel, pepsinei (enzima diastază din stomac)
să-şi îndeplinească misiunea.
Pepsina va ataca proteinele (carnea şi peştele) şi va începe
transformarea acestora.
Lipidele (grăsimile) fac obiectul unui început de hidroliză care
va continua în intestin.
• Acţiunea mecanică
–
peristaltică
• Acţiunea chimică
Amidonul, devenit maltoză, se transformă – mulţumită enzimelor din secreţia pancreatică – în glucoză (zahăr simplu).
Lipidele sunt transformate în acizi graşi.
Proteinele sunt transformate în aminoacizi.
Dacă totul s-a petrecut bine în intestinul subţire, substanţele
nutritive prelucrate vor putea fi direct asimilate de către organism.
Glucoza (fostă glucidă), aminoacizii (anterior proteine) şi
acizii graşi (anterior lipide) vor fi asimilaţi prin eliberare în sânge.
4. Intestinul gros (colonul drept, ascendent, transversal, stâng şi descendent)
• Acţiunea mecanică:
–
peristaltică
• Acţiunea chimică
Bacteriile din intestinul gros au misiunea esenţială de a
acţiona prin intermediul fermentaţiei,
asupra resturilor de amidon şi de celuloză, iar prin intermediul putrefacţiei
acţionează asupra reziduurilor protidice. În acest stadiu, are loc absorbţia
elementelor asimilabile şi formarea materiilor fecale, cu o eventuală producţie
de gaze.
Când omul cavernelor pleca la vânătoare, el se hrănea toată ziua
cu fructele sălbatice pe care le culegea pe parcurs. Întors la adăpostul lui,
consuma carnea vânatului pe care îl ucisese. În perioadele dificile sau în
cazul penuriei de carne, supravieţuia mâncând anumite rădăcini. Dacă veţi
observa modul în care se hrănesc animalele în stare de libertate; din sânul
naturii, veţi putea remarca faptul că
nici ele nu amestecă niciodată diferitele alimente pe care le consumă.
Păsările, de exemplu, mănâncă râmele şi insectele într-un moment al zilei, iar
grăunţele în altul. Omul este singura fiinţă vie care consumă alimentele după
ce le-a amestecat. Se pare că acesta este unul dintre motivele esenţiale pentru
care suferă atât de des de tulburări intestinale.
Tulburările intestinale datorate unei digestii perturbate în mod
constant stau – de altfel – deseori la
originea unui mare număr de boli, fără ca legătura clară dintre cauză şi efect
să poată fi stabilită.
Nu voi prezenta aici o analiză detaliată a tuturor combinaţiilor
alimentare posibile şi nici nu voi arăta consecinţele lor eventuale, pentru
fiecare caz în parte, deoarece nu constituie obiectul cărţii, aşa că las
această sarcină unor specialişti în fiziologie.
Mă voi limita, pur şi simplu, să vă ajut, pentru ca să vă faceţi
o idee suficient de cuprinzătoare în privinţa fenomenului şi pentru ca să
înţelegeţi mai bine anumite efecte secundare pozitive pe care le veţi constata după punerea în aplicare a
metodei de gestiune alimentară propusă în cartea de faţă.
Cu siguranţă, vă amintiţi una dintre recomandările mele (vezi
Capitolul V): “în general, fructele nu
trebuie combinate cu alt aliment”.
Când sunt asociate cu o altă hrană, fructele perturbă efectiv
digestia întregului şi, cu aceeaşi ocazie, îşi pierd proprietăţile benefice
(vitamine etc.) pentru care au fost ingerate.
Dar pentru ca cele de mai sus să nu rămână o afirmaţie gratuită
din partea mea şi pentru că, de acum cunoaşteţi, în mod esenţial, procesul de
digestie, vă invit să citiţi în continuare.
Combinaţia fructe-amidon
Fructul care conţine fructoză (monozaharidă sau zahăr simplu),
rămâne foarte puţin în stomac, deoarece este digerat, aproape în întregime, în
intestinul subţire.
În schimb, amidonul (făină, făinoase etc.) începe să fie
metabolizat încă din cavitatea bucală, unde, mulţumită acţiunii ptialinei,
enzima din salivă, se transformă m maltoză. Apoi, stă câtva timp în stomac,
pentru a fi după aceea “digerat” complet în intestinul subţire. Se ştie că
datorită maltazei (enzima din secreţia pancreatică), maltoza se transformă în
glucoză care este asimilată direct de sânge.
Dacă fructul este mâncat o dată cu amidonul, se produce
fenomenul următor: aciditatea fructului va distruge ptialina care, din această
cauză, nu-şi va mai îndeplini rolul de catalizator pentru amidon. În loc de a
trece direct în intestin, fructul va rămâne împreună cu amidonul în stomac.
Căldura şi umiditatea de aici vor face ca fructul – care conţine un zahăr simplu – să
înceapă să fermenteze. Această
fermentaţie va continua în intestin, antrenând-o şi pe cea a amidonului, care,
în ciuda acţiunii amilazei (altă enzimă din secreţia pancreatică), nu se va
transforma decât foarte puţin în maltoză (şi apoi în glucoză). Amidonul
neprelucrat va începe, la rândul său, să fermenteze până în colon.
Consecinţele tuturor acestor fenomene:
–
balonare,
–
gaze,
–
iritaţia intestinelor,
–
deteriorarea vitaminelor din fruct,
–
risc de constipaţie etc.
Combinaţia
fructe-proteine (carne, peşte)
Prima fază a digestiei proteinelor are loc în stomac, datorită
rolului activ al enzimei numită pepsină,
care se dezvoltă în mediul acid creat de sucurile gastrice.
Aţi fi îndreptăţiţi să credeţi că, dacă pepsina nu se dezvoltă
decât în mediul acid, atunci ingestia fructelor acide ar trebui să fie în
armonic cu proteinele. Ei bine, nu este deloc aşa! Pentru că, de, îndată ce
aciditatea proprie fructului se dezvoltă în cavitatea bucală, se petrece o
perturbare a condiţiilor de elaborare a pepsinei, a cărei secreţie este oprită.
În consecinţă, dacă fructele şi proteinele sunt ingerate
împreună, fructul (ca şi în primul exemplu) va fi imobilizat – şi mai mult timp decât cu amidonul – în stomac, unde va fermenta. În absenţa
pepsinei, stomacul nu va începe digerarea proteinelor şi, ca urmare a acestei
insuficiente metabolizări, ele vor intra – o
dată ajunse în intestinul gros – într-o
putrefacţie anormală, ale cărei reziduuri toxice vor trebui să fie eliminate de
către organism.
Una dintre regulile de bază ale metodei de alimentaţie expuse în
cartea de faţă (al cărei obiectiv este pierderea kilogramelor excedentare şi
păstrarea pentru totdeauna a greutăţii ideale) este aceasta: evitaţi să mâncaţi
glucidele rele împreună cu carnea (proteine +
lipide).
Eu însumi am suferit, mai multe zeci de ani, de tulburări
gastrointestinale. Pentru asta, am mers la cei mai mari specialişti din ţară.
De fiecare dată, am ieşit din cabinetul lor cu o listă impresionantă de
medicamente care nu numai că nu-mi aduceau nici o ameliorare, dar unele îmi
provocau efecte secundare mai rele decât boala de care sufeream.
Interlocutorii mei, la care îmi fixam cu multe luni înainte o
consultaţie, erau foarte încurcaţi când le explicam că îmi cădea |părul de la
optsprezece ani, în timp ce în familia mea nu avusese nimeni chelie, şi – mai ales – că,
imediat cum începeam să beau |sau să mănânc, transpiram din abundenţă în cap.
În cele din urmă, am renunţat să mai găsesc o soluţie, atât de
enigmatică era problema mea pentru domnii de la Facultate. Cu puţină voinţă şi
multă filosofie ajungi să te obişnuieşti cu toate. Dar apoi, ca prin farmec,
simptomele acestea au dispărut subit acum câţiva ani. Ştiţi de ce?
De-abia mai târziu, atunci când am studiat în profunzime
nutriţia, spre marea mea uimire, am făcut legătura dintre noile reguli de
alimentaţie pe care le adoptasem şi dispariţia
totală a relelor de care suferisem.
Pe de altă parte, din cea mai fragedă copilărie, sufeream de
angină cronică. Cel mai mic curent, cea mai mică diferenţă de temperatură erau
invariabil urmate de o angină. Nu trecea nici o lună din an, fără ca gâtul să
nu-mi dea de lucru.
Fiind cam alergic la penicilină, recurgeam, în mod obligatoriu,
la medicamente mai puţin eficace şi, în special, la leacurile băbeşti.
Trebuie să fi avut vreo zece-doisprezece ani când, într-o
minunată zi de vară, în timp ce zăceam în fundul patului, un bătrân medic de
ţară mi-a spus, vârându-mi degetele lui groase în gură: “Cel mai bun leac al
anginei este să mănânci brânză camembert bine făcută şi să-ţi clăteşti gâtul
din abundenţă cu Bordeaux vechi”.
Am ciulit bine urechile la vorbele lui. Colegii mei din
studenţie îşi mai amintesc, cu siguranţă, că nu plecam la drum decât rareori
fără brânza şi sticla mea de vin roşu. Era un medicament cu adevărat eficace.[2]
Şi, cu toate că Asigurările sociale nu mi l-au rambursat plăcerea tratamentului
a fost, la urma urmei, o compensaţie acceptabilă.
La foarte scurtă vreme după ce începusem să aplic cu seriozitate
principiile alimentare care fac obiectul acestei cărţi, cei din jur au observat
că nu mai avusesem de multă vreme angină. Dar era încă prea devreme ca să fac o
legătură între cauze şi efect.
Însă, la câţiva ani după aceea, pentru mine devenise evident
faptul că angina cronică îmi dispăruse complet, ceea ce nu înseamnă – după cum
aţi înţeles – că brânza camembert şi
vechiul Bordeaux au fost lăsate pentru totdeauna în dulapul cu medicamente.
Abuzul de grăsimi
Când mâncarea pătrunde în stomac, orificul său de ieşire,
pilorul, se închide pentru a-i lăsa digestiei timp să se desfăşoare în linişte.
Deschiderea pilorului va avea loc cu atât mai târziu, cu cât masa a fost mai
bogată în lipide. Astfel, uneori va fi nevoie de 5-7 ore pentru ca o mâncare prea bogată în grăsimi să fie digerată,
ceea ce poate genera o senzaţie de greutate neplăcută.
Iată un motiv în plus pentru ca să nu ne copleşim alimentaţia cu
grăsimi inutile. De aceea, va trebui să alegem cât mai des posibil modurile de
preparare care nu necesită un aport de grăsimi. Putem pregăti alimentele fără a
utiliza sistematic uleiul sau margarina. Cât despre unt, să ne reamintim că nu
trebuie niciodată încins, deoarece se formează rapid acroleina, o substanţă cancerigenă.
A-ţi alege glucidele nu înseamnă să le compensezi cu un consum
excesiv de lipide; trebuie să folosiţi alternativa pe care o constituie
fibrele.
Este necesar să fiţi conştienţi că multe alimente conţin grăsimi
ascunse (pesmeţi, prăjituri, biscuiţi etc.) care, asociate cu glucidele rele,
nu cer altceva decât să fie stocate.
[1] O enzimă este un catalizator. Se ştie că numeroase substanţe nu se
amestecă între ele. De aceea, trebuie folosită o a treia substantă, a cărei
prezenţă declanşează combinaţia sau reacţia. Aceasta a treia substanţă se
numeşte catalizator. (n.a.)
[2] Vezi volumul Medicina vinului de Dr. Maury, Ed.
ARTULEN, Paris. (n.a.)"
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu