"CAPITOLUL I
Teoria slăbirii, care se bazează pe o abordare hipocalorică a
problemei, va rămâne, cu siguranţă, cea mai mare “gafă ştiinţifică” a secolului
XX.
Aceasta este o cursă, o păcăleală, o “ipoteză” simplistă şi
periculoasă, fără fundament ştiinţific real. Şi, totuşi, ea ne dirijează
comportamentul alimentar de peste o jumătate de secol.
Priviţi în jurul dumneavoastră şi observaţi-i pe cei din
anturaj; veţi constata că oamenii, cu cât sunt mai rotofei, groşi, graşi sau
chiar obezi, cu atât socotesc mai înverşunat caloriile pe care le
îngurgitează..
Cu foarte rare excepţii, tot ceea ce s-a numit “regim”, de la
începutul secolului încoace, s-a bazat în mod esenţial pe teoria caloriilor.
Mare greşeală! Căci nu s-a putut obţine nici un rezultat serios
şi durabil. Fără să mai vorbim de efectele secundare cel puţin dezastruoase.
Voi reveni, la sfârşitul acestui capitol, asupra “fenomenului
socio-cultural”, cu caracter scandalos, care a luat amploare, în materie de
calorii alimentare. Pentru că, în stadiul la care a ajuns astăzi, nu este nici
o exagerare dacă vorbim de o adevărată “condiţionare colectivă”.
Doi medici americani, doctorul Newburg şi doctorul Johnston, de
la Universitatea din Michigan, au emis – într-o publicaţie din 1930 – ideea că
“obezitatea ar fi mai curând rezultatul unei alimentaţii prea “bogate” în
calorii, decât o deficienţă a metabolismului”.
Studiul pe care îl făcuseră asupra echilibrului energetic se
baza, de fapt pe un număr de observaţii foarte limitat, şi – mai ales – fusese
realizat pe o perioadă prea scurtă pentru a avea un fundament ştiinţific
serios.
În ciuda acestui fapt, chiar de la publicare, a fost primit ca
un adevăr ştiinţific irefutabil şi, de atunci, a fost considerat drept “literă
de evanghelie”.
Totuşi, la câţiva ani după aceea, cei doi cercetători, tulburaţi
– fără îndoială – de tapajul făcut în jurul descoperirii lor, au emis, cu
timiditate, rezerve serioase asupra concluziilor la care ajunseseră. Dar
acestea au trecut absolut neobservate. Teoria lor era deja înscrisă în
programul de studii medicale al majorităţii ţărilor occidentale unde îşi
păstrează un loc de onoare chiar şi în zilele noastre.
Caloria este cantitatea de energie necesară pentru a ridica
temperatura unui gram de apa de la 14°C la 15°C.
Corpul omenesc are nevoie de energie. În primul rând, pentru
a-şi menţine temperatura la aproximativ 37°C. Întrucâtva, aceasta este
necesitatea primară. Dar, îndată ce corpul intră în acţiune, chiar şi numai
pentru a-şi păstra poziţia verticala, pentru a se mişca, a scoate sunete etc.
apare o nevoie suplimentară de energie. Apoi, mai trebuie un supliment de
energie pentru a mânca, digera, pentru a îndeplini actele esenţiale ale vieţii.
Dar nevoia cotidiană de energie variază în funcţie de individ,
vârstă şi sex.
Teoria
caloriilor este următoarea:
Dacă nevoile energetice ale unui individ sunt de 2500 de calorii
pe zi şi el nu absoarbe decât 2000, se va crea un deficit de 500 de calorii. Pentru a acoperi acest deficit,
organismul uman va lua o cantitate de
energie echivalentă din grăsimile de rezervă, ceea ce va duce, în consecinţă,
la o scădere în greutate.
A contrario, dacă un
individ absoarbe zilnic 3500 de calorii, în timp ce nevoile sale sunt de 2500,
îşi va crea un excedent de 1000 de calorii, care va fi stocat, în mod automat,
sub formă de grăsimi de rezervă.
Teoria pleacă deci de la postulatul conform căruia, nici într-un
sens, nici în celălalt, nu există pierdere de energie. Este matematic! Iar
formula rezultă dintr-o ecuaţie inspirată direct din teoria lui Lavoisier
asupra legilor termodinamicii.
Încă din acest stadiu se poate pune întrebarea: cum au reuşit să
supravieţuiască prizonierii din lagărele de concentrare timp de cinci ani,
numai cu 700-800 de calorii pe zi? Daca teoria caloriilor ar fi avut un
fundament, ei ar fi trebuit să moară de îndată ce rezervele de grăsime din corp
li s-au epuizat, adică după câteva luni.
În acelaşi mod, se poate pune întrebarea de ce oamenii care
mănâncă mult, adică 4000-5000 de calorii
pe zi, nu sunt mai graşi (unii rămân chiar mereu slabi). Dacă teoria caloriilor
ar fi avut un fundament real, aceşti mari mâncăi ar fi trebuit sa cântărească,
după câţiva ani, 400-500 de kilograme.
Cum se explică, pe de o parte, că mâncând mai puţin – deci reducându-şi cantitatea zilnică de calorii
absorbite – unele persoane continuă să se
îngraşe? În orice caz, mii de indivizi se îngraşă, deşi rabdă de foame.
Prima întrebare este: de ce nu se produce pierderea în greutate,
deşi se reduce aportul de calorii?
De fapt, pierderea în greutate are loc, dar fenomenul este
efemer. Iar acesta este, în realitate, motivul pentru care doctorii Newburg şi
Johnston s-au înşelat: observaţiile lor s-au întins pe o perioada mult prea
scurtă.
Fenomenul este următorul:
Să ne imaginăm că nevoile zilnice ale individului sunt de 2500 de calorii şi că, timp îndelungat,
aportul caloric a fost realizat în funcţie de această nevoie. Dacă raţia de
calorii scade subit la 2000, se va
utiliza, într-adevăr, o cantitate echivalentă de grăsimi de rezervă, pentru a o
compensa şi se va constata o pierdere în greutate.
În schimb, dacă aportul caloric se stabileşte, de acum, la
nivelul a 2000 de calorii, faţă de cele 2500 dinainte, organismul – determinat de instinctul său de
supravieţuire – îşi va ajusta foarte rapid nevoile energetice la nivelul
aportului. Din moment ce nu i se dau
decât 2000 de calorii, nu va consuma
decât 2000. Prin urmare, pierderea de
greutate va fi întreruptă rapid. Dar organismul nu se va opri aici. Instinctul
de supravieţuire îl va împinge la o prudenţă mai mare. Iar această prudenţă va
fi atât de importantă, încât el îşi va face din nou rezerve. Dacă nu i se dau,
de aici înaintea decât 2000 de calorii,
ei bine, îşi va diminua şi mai mult
nevoile energetice, până la, de exemplu, 1700
şi va stoca diferenţa de 300 de calorii
ca grăsimi de rezervă.
Se ajunge, astfel, la un rezultat opus celui scontat, pentru că
– în mod paradoxal – în timp ce subiectul mănâncă mai puţin, el începe din nou
să se îngraşe.
De fapt, fiinţa umană, animată permanent de instinctul de
conservare, nu se comportă deloc diferit faţă de câinele care îşi îngroapă osul, deşi moare de foame. Este, într-adevăr,
paradoxal, dar câinele hrănit foarte neregulat recurge la instinctul său
ancestral şi îşi îngroapă hrana, constituindu-şi, astfel, rezerve pentru când
va fi înfometat.
Câţi dintre dumneavoastră nu aţi fost victimele înşelate ale
acestei teorii – fără fundament – a caloriilor?
Cu siguranţă că aţi întâlnit în anturajul dumneavoastră obezi
care mureau de foame. Acest fapt este deosebit de adevărat pentru subiecţii de
sex feminin. Cabinetele psihiatrilor sunt pline de femei a căror depresie
nervoasă rezultă prea adesea din aplicarea teoriei, caloriilor. De cum intră în
această horă infernală, ele îi devin foarte repede sclave, deoarece ştiu că
orice oprire duce la o nouă creştere în greutate, mai mare decât aceea pe care
o aveau la început.
Majoritatea membrilor corpului medical se ascund după deget. Ei.
îşi dau foarte bine seama că pacientele lor nu slăbesc, dar le bănuiesc, mai
degrabă, că nu respectă regulile jocului şi că mănâncă pe ascuns. Unii
dieteticieni profesionişti au organizat chiar şedinţe de terapie de grup[1],
unde fiecare obez vine şi îşi declară public, în faţa colegilor, pierderea în
greutate, primită cu aplauze, ori câştigul în greutate, sancţionat cu
fluierături. Cruzimea mentală a unor asemenea practici nu este departe de cea
medievală.
Omul în halat alb (cu excepţia unor anumiţi specialişti) îşi va
pune cu atât mai puţine întrebări asupra cunoştinţelor sale de bază în acest
domeniu cu cât acestea din urmă sunt mai curând simbolice. În afara unor locuri
comune, cultura sa ştiinţifică în materie de nutriţie este cam redusă.
De altfel, nutriţia nu este un domeniu care să-i intereseze în
mod deosebit pe medici. Am remarcat că, printre cei douăzeci de medici cu care
am lucrat înainte de a scrie această carte, toţi, fără excepţie, au fost aduşi
în situaţia de a se interesa de nutriţie, de a face cercetare şi de a realiza
experimente numai pentru că, iniţial, avuseseră ei înşişi grave probleme de
greutate pe care doreau să le rezolve.
Ceea ce este consternant, ba chiar scandalos, este faptul că –
în rândurile marelui public – a fost lăsată să se dezvolte ideea conform căreia
teoria caloriilor ar avea o bază ştiinţifică reală. Această teorie a dobândit,
din păcate, autoritate şi constituie, de acum, un dat cultural esenţial al
civilizaţiei noastre occidentale.
Teoria caloriilor este atât de adânc ancorată în mentalitatea
noastră, încât nu există vreun restaurant al unei colectivităţi, cafenea de
cartier sau cantină militară care să nu afişeze numărul de calorii al fiecărui
fel de mâncare, pentru ca oricine să poată fi în cunoştinţă de cauză. Nu trece
o săptămână fără ca vreuna dintre numeroasele reviste feminine să nu aibă pe
pagina întâi un articol asupra problemelor de slăbire, înfăţişând ultimele
meniuri puse la punct de echipe de specialişti în dietetică care, în lumina
teoriei caloriilor, propun aproape fără deosebire, “o mandarină la micul dejun,
o jumătate dintr-un biscuit la ora 11, un bob de năut la prânz şi o măslină
seara...”.
Totuşi, se poate pune întrebarea cum de a reuşit această
acordare hipocalorică a problemei să ne iluzioneze atâta timp? Există două
răspunsuri. Primul este că un regim hipocaloric dă întotdeauna rezultate.
Privarea de hrană pe care se bazează duce obligatoriu la o oarecare slăbire.
Dar acest rezultat, după cum am văzut, este întotdeauna efemer. Revenirea la
situaţia iniţială este nu numai sistematica, dar în majoritatea cazurilor,
kilogramele puse depăşesc pragul anterior. Al doilea motiv este acela că, în
zilele noastre, “scăderea caloriilor” a devenit o formidabilă miză economică.
Exploatarea acesteia se realizează la un asemenea nivel, încât
avem de-a face cu un adevărat lobby, ai cărui principali beneficiari sunt
industria alimentară şi câţiva bucătari (interesaţi), cu complicitatea
specialiştilor în dietetică.
Teoria caloriilor este falsă şi acum ştiţi şi de ce, dar nu
înseamnă că sunteţi şi debarasaţi de ea. Pentru că este atât de adânc înfiptă
în mintea dumneavoastră, încât vă veţi surprinde încă mult timp, de aici
înainte, comportându-vă după principiile sale.
Când vom aborda metoda de alimentaţie pe care o recomand în
cartea de faţă, veţi fi foarte tulburaţi, în măsura în care tot ceea ce vă propun poate apărea în
totală contradicţie cu această faimoasă teorie.
Dacă este cazul, recitiţi acest capitol, până când lucrurile vor
deveni perfect clare.
CALVARUL
CELUI SUB-ALIMENTAT SAU
MARTIRIUL OBEZULUI
(după Dr. J.-P. Ruasse)
Această curbă arată foarte bine că regimurile hipocalorice
succesive ajung să creeze o rezistenţă la slăbire.
Se vede, prin urmare, că, pe măsură ce se reduce raţia calorică,
randamentul regimului scade şi organismul tinde nu numai să-şi regăsească
greutatea iniţială, ci şi să-şi constituie rezerve suplimentare.
[1] Acestea sunt deosebit de
răspândite în Statele Unite. (n.a.)."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu