În ultimii ani, când eram întrebat cum am slăbit sau cum fac
să-mi păstrez greutatea, răspundeam invariabil “mâncând la restaurant şi luând
mese de afaceri”, ceea ce stârnea zâmbete, dar nu convingea pe nimeni.
Fără îndoială că şi dumneavoastră vi se pare paradoxal, mai ales
daca puneţi excesul de greutate pe seama obligaţiilor familiale, sociale şi,
poate, profesionale, care vă impun să onoraţi puţin cam prea des gastronomia.
În orice caz, asta credeţi dumneavoastră.
Cu siguranţă că aţi încercat deja să aplicaţi un număr
incalculabil de metode care circulă şi figurează demult printre locurile
comune. Dar întotdeauna aţi constatat că – pe lângă faptul că sunt deseori
contradictorii şi nu au decât rezultate nule sau efemere – aceste principii
erau, în majoritatea cazurilor, imposibil de aplicat într-un regim de viaţă
normal. Chiar şi acasă, ele impun atâtea constrângeri, încât te laşi păgubaş în
foarte scurt timp.
Prin urmare, sunteţi azi, ca şi acum câţiva ani, preocupaţi de
ceea ce, în mod pudic, am putea numi exces
de greutate.
La începutul anilor 60, pe când trecusem deja de treizeci şi
cinci de ani, cântarul îmi arăta vreo optzeci de kilograme, adică un plus de
şase kilograme faţa de greutatea mea ideală.
În fond, nu era nimic alarmant pentru un om cu înălţimea de 1,81
m şi care mai avea câţiva ani până să împlinească patruzeci.
Până atunci, avusesem o viaţă socio-profesională destul de
regulată, iar excesul meu ponderal părea stabilizat. “Excesele alimentare”,
dacă puteam vorbi într-adevăr de excese, nu erau decât foarte ocazionale şi
aveau, în mod esenţial, un caracter familial. Când te tragi dintr-o regiune din
sud-vestul Franţei, gastronomia face obligatoriu parte din educaţie. Ea devine
chiar un dat cultural fundamental.
Abandonasem deja, de mult timp, zahărul, cel puţin în cafea. Sub
pretextul unei alergii, nu mai mâncam cartofi şi, cu excepţia vinului, nu mai
beam alcool.
Cele şase kilograme în exces le luasem într-o perioadă de zece
ani, ceea ce reprezenta o curbă de progresie relativ modestă. Când mă uitam în
jurul meu, mă regăseam în limite normale, mai curând chiar sub acestea.
Apoi, de la o zi la alta, a trebuit să-mi exercit profesiunea în
condiţii cu totul diferite, atunci când mi s-a încredinţat o responsabilitate
la nivel internaţional, în cartierul general al unei societăţi multinaţionale
americane la care eram angajat.
Acum călătoream în cea mai mare parte a timpului, iar vizitele
făcute la filialele pe care le controlam, în specialitatea mea, erau invariabil
însoţite de reuniuni cu caracter gastronomic.
Întors la Paris, trebuia – în cadrul funcţiilor mele de la
serviciul Relaţii Publice Interne – să însoţesc vizitatori, în majoritatea
cazurilor străini, la cele mai bune restaurante din capitală. Asta făcea parte
din obligaţiile mele profesionale şi mărturisesc că nu era cea mai dezagreabilă
latură a activităţii.
Dar, la trei luni după ce îmi asumasem noile responsabilităţi,
nu aveam mai puţin de 7 kg în plus. Trebuie spus că în acea perioadă făcusem un
stagiu de trei săptămâni în Anglia, ceea ce nu aranjase deloc lucrurile.
Semnalul de alarmă fusese tras. Prin urmare, trebuia neapărat să
fac ceva.
La început, am încercat şi eu, ca toată lumea, să aplic, mai
mult sau mai puţin, locurile comune cunoscute, cu rezultatele tot mai
decepţionante pe care le cunoaştem.
Apoi, foarte repede – întâmplarea potrivind bine lucrurile – am
întâlnit un medic generalist pasionat de problemele nutriţiei; acesta mi-a dat
câteva sfaturi, ale căror principii păreau să demoleze fundamentul dieteticii
tradiţionale.
Foarte curând după aceea, obţinusem rezultate deosebit de
promiţătoare. Atunci, m-am hotărât să aprofundez problema, ceea ce era destul
de uşor, deoarece lucram într-un grup farmaceutic şi aveam, astfel, acces la
informaţii ştiinţifice care mă interesau.
După câteva săptămâni, reuşisem să obţin majoritatea
publicaţiilor franceze şi americane din acest domeniu. Chiar dacă aplicarea
unor reguli aducea rezultate, eu voiam să le înţeleg baza . ştiinţifica. Doream
să ştiu când şi cum începeau să devină eficace şi care era limita lor de
aplicare.
De la început îmi impusesem să nu înlătur practic nimic din
alimentaţie, cu excepţia zahărului. Când ai ca misiune să-i însoţeşti pe
vizitatori la restaurante, nici nu poate fi vorba să numeri caloriile ori să te
limitezi la “un măr şi un ou răscopt”. Trebuia să găsesc altceva.
Prin urmare, am pierdut treisprezece kilograme luând în fiecare
zi mese de afaceri şi veţi afla şi înţelege, mai departe, cum.
Dar enunţarea unor principii este un lucru, iar aplicarea lor
este alta.
După câteva luni, am redactat pentru cei din anturajul meu, şi
la cererea lor, esenţialul metodei, care încăpea pe trei pagini
dactilografiate.
Încercam, pe cât posibil, să stau cel puţin o oră cu fiecare
persoană interesată, pentru a-i explica bazele ştiinţifice ale metodei.
Dar nu era întotdeauna suficient. Greşelile grosolane, făcute
involuntar, compromiteau prea adesea rezultatele. În toate cazurile, forţa
culturală a ideilor moştenite, de altfel în contradicţie cu metoda mea, era
prea puternică, şi făcea ca lucrurile să fie înţelese în mod neclar. De aceea,
în mintea mea s-a dezvoltat treptat ideea de a redacta un document mai complet.
Cartea de faţă are pretenţia de a fi un ghid şi, scriind-o pentru dumneavoastră, am urmărit următoarele
scopuri:
–
să demitizez ideile moştenite, printr-o argumentaţie
suficient de convingătoare, pentru ca acestea să fie abandonate;
–
să prezint bazele ştiinţifice fundamentale,
indispensabile pentru înţelegerea fenomenelor nutriţiei;
–
să enunţ reguli simple, dând esenţialul fundamentului
lor tehnic şi ştiinţific;
–
să înfăţişez, în cele mai mărunte detalii, toate
condiţiile de aplicare a acestei metode;
–
să dau, pe cât posibil, o adevărată metodologie. Să
realizez, întrucâtva, un ghid practic.
În ultimii ani, ajutat de sfaturile profesioniştilor, am
observat, cercetat, testat, experimentat şi încercat. Astăzi, am convingerea că
am descoperit şi elaborat o metodă eficientă şi uşor de aplicat.
Veţi învăţa, din această carte, că nu te îngraşi pentru că mănânci mult, ci pentru că mănânci
prost.
Veţi învăţa să vă gestionaţi alimentaţia aşa cum vă gestionaţi
bugetul.
Veţi învăţa să vă conciliaţi obligaţiile familiale, sociale şi
profesionale cu propria plăcere.
Veţi învăţa, în fine, să
mâncaţi într-un mod mai sănătos, fără ca să adoptaţi o alimentaţie tristă.
Cartea de faţa nu este prezentarea unui “regim”. Este expunerea
unei noi metode de alimentaţie, care constă în a învăţa să-ţi menţii echilibrul ponderal, în timp ce continui să te
bucuri de plăcerile mesei, indiferent dacă eşti acasă, la prieteni sau la
restaurant.
Dar, ca o consecinţă, veţi afla cu surprindere că, adoptând
aceste noi principii alimentare, veţi regăsi ca prin farmec o vitalitate fizică
şi intelectuală pe care le-aţi pierdut de mult. Şi vă voi explica de ce.
Veţi afla că anumite obişnuinţe alimentare stau uneori la
originea unei lipse de tonus şi, ca urmare, a unei performanţe sportive sau
profesionale minore.
Veţi şti că, adoptând anumite principii de nutriţie
fundamentale, uşor de pus în aplicare, veţi putea elimina oboseala bruscă ce vă
afectează, probabil, şi veţi regăsi o vitalitate optimă.
De aceea, chiar şi în cazul când excesul dumneavoastră ponderal
este modest ori aproape nul, învăţarea metodei şi a principiilor pe care
trebuie sa le adoptaţi pentru un control eficient al alimentaţiei este de mare
importanţă.
Aceasta conduce, în orice caz, la dobândirea unei noi energii,
garanţie a unei mai mari eficienţe în toate domeniile vieţii personale şi profesionale.
Veţi constata, pe de altă parte, că problemele
gastro-intestinale, cu care v-aţi resemnat să trăiţi, vor dispărea total şi
definitiv, deoarece aparatul digestiv vi se va echilibra complet.
Dar, cu toate că în aceasta lucrare fac apologia bunei bucătării
franceze, în general, şi a vinului şi ciocolatei în special, intenţia mea nu
era câtuşi de puţin ca, scriind-o, să plagiez excelentele ghiduri gastronomice
pe care le cunoaşteţi cu toţii. Mărturisesc totuşi că eram tentat s-o fac,
fiindcă întotdeauna mi-a fost greu să despart mâncarea de plăcere şi bucătăria
de gastronomie.
Am avut şansa, de câţiva ani încoace, să frecventez cele mai
bune restaurante din lume, iar strângerea de mână a unui mare bucătar mi-a
inspirat atât respect, cât şi admiraţie.
Marea bucătărie, care, de altfel, este de multe ori şi cea mai
simplă, a devenit o arta care nu mai are nevoie de alte confirmări. O artă pe
care aş fi tentat, în ceea ce mă priveşte, s-o pun înaintea tuturor celorlalte."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu